BOOKS & FILMS

Memoriile unei vieți spectaculoase

M-am trezit duminică dimineață, buimacă și cu o durere de cap de nedescris. La Cluj e caniculă, așa că m-am mutat din dormitor pe canapeaua din living cu ventilatorul pornit (we old-school and we like it). Am pus niște jazz în surdină la Google Home și am alunecat din nou pe panta dulce a somnului, cu #Pisina lângă mine, bine-nțeles, doar nu era să am și eu, Doamne ferește, un moment de tihnă și liniște. 😂

O oră mai târziu, mă trezesc din cauza torturii ”biscuiților” la care eram supusă de către felina casei și renunț la a mai adormi la loc. În schimb pornesc Netflix ca să vad ce aș putea urmări într-o duminică leneșă ca asta. M-am binedispus instant când am văzut pe prima pagină posterul uriaș cu fața unei gheișe. Da, Memoriile unei gheișe rulează acum pe Netflix, ce bucurie pe mine! 

Am mai văzut filmul ăsta de nu știu câte ori, am citit și cartea, scrisă de Arthur Golden, de cel puțin 3 ori, dar parcă tot mă împinge ceva să-i dau play. E ceva cu povestea asta care îmi dă o stare de intrigă, de mister, de neliniște, de foame de mai mult, dar în același timp de coziness, asta probabil pentru că perioada în care am consumat prima dată cartea și filmul eram în liceu, aveam zero griji, doar 18 ani, nebună, iubind, și fără bani, cum zice cântecul lui Chirilă. 

Apropo de asta, am fost atât de impresionată și vrăjită de povestea lui Chiyo, că unul din proiectele pentru ora de franceză a fost inspirat din cultura bogată și spectaculoasă a gheișelor. 

Ca să-i fac dreptate filmului, e aproape la fel de spectaculos ca și cartea, cu clasica diferență că scenele din carte sunt mult mai detaliate sau unele lipsesc cu totul din ecranizare. De înțeles aș zice eu, deoarece filmul ține două ore și jumătate fără a depicta chiar toate scenele. Imaginați-vă numai cât ar fi fost de lung dacă nu s-ar fi tăiat nimic din detalii. Iar o altă parte bună este că filmul chiar respectă narațiunea cărții, fără a interveni sau a o modifica.

Vizual vorbind, e o adevărată desfătare pentru ochi. Recuzita, costumele, culorile vii, jocul actorilor care se străduiesc să ne transmită anumite stări, perioada interbelică, tradițiile și obiceiurile culturii japoneze cât și cele specifice gheișelor sunt foarte bine puse în scenă și acompaniate de muzica inconfundabilului John Williams, care se întrece pe sine în crearea unui soundtrack epic. 

Totuși, citind comentariile și review-urile utilizatorilor de pe IMDB am observat o stare generală de dezaprobare a întregului film cât și a cărții. În primul rând Arthur Golden, autorul, este desființat din cauza nerespectării unor clauze de confidențialitate față de Mineko Iwasaki, faimoasa gheișă din povestea căruia acesta se pare că s-a inspirat. Bad guy, Arthur!

Nici distribuția filmului nu este foarte lăudată, din cauză că producătorii au ales să distribuie actrițe chineze care să interpreteze cultura japoneză. Auch!
Sincer, personal nu mă deranjează absolut deloc acest mic detaliu. Să fim serioși, câți dintre occidentalii care nu au călcat vreodată prin Orientul Îndepărtat pot face diferența asta? Și până la urmă nici nu ne pasă, aș zice eu, atâta timp cât povestea e suficient de captivantă. Eu bănuiesc că aici e o chestiune de rivalitate între cele două culturi și țări, și implicit între locuitorii ei, care iau chestia asta prea personal și consideră că este o adaptare superficială și implicit o depreciere a culturii japoneze.

Memoriile unei gheișe nu este un film tipic hollywoodian, cu scene de sex sau glume proaste și comerciale. Este doar un film care spune o poveste dureroasă despre trădare, înșelăciune, maturizarea eroinei, despre căutarea iubirii într-o societate în care devotamentul și afecțiunea nu sunt exprimate ușor și la ordinea zilei.

Dacă voiam să văd un documentar despre gheișe, mă uitam la unul. Hai să mai lăsăm political correctness-ul și să vedem dincolo de proveniența actorilor sau a altor detalii frivole de care să ne legăm doar pentru că putem și avem dreptul. Până la urmă e un film, e dramatizat, e romantizat, așa că hai să-l tratăm ca atare. Nu cred că scenaristul sau producătorii au deviat de la adevărata cultură japoneză doar ca să îi scoată din sărite pe cei mai aprigi ”critici”, ci pur și simplu au urmat o istorisire, care zic eu, trebuia cumva adaptată unui public relativ larg, de cele mai multe ori needucat în direcția asta.

Ca să închei, mi-a făcut o imensă plăcere să redescopăr această poveste complexă despre iubire și transformare a personajelor principale. Am observat mai multe detalii față de ce îmi aduceam aminte și am reușit să privesc lucrurile și dintr-o altă perspectivă, nu doar cea a lui Sayuri. Am reușit să înțeleg furia, neputința și frustrarea lui Hatsumomo, precum și calmul și răbdarea Președintelui într-o așteptare poate prea lungă, a împlinirii destinului. 

Nu vă dau spoilere, în speranța că v-am făcut suficient de curioși încât să-i acordați o șansă înainte de a-l blama. 

Arigato gozaimashita! 🙇🏻‍♀️🇯🇵

Featured image courtesy of viviGuides

  • Text Hover
PS: Share this, or I'll eat your cookies...
Share on Facebook
Facebook
Pin on Pinterest
Pinterest
Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on LinkedIn
Linkedin
Share on Tumblr
Tumblr
Share on Reddit
Reddit
Email this to someone
email

Author


Avatar

Corina Chiorean

Hello, world! Childish and stubborn, I'm not your usual cup of tea. Oh, and once you know me, I'll introduce you to my other personalities as well. Don't worry, they're friendly and very chatty, unless you're a schmuck!