MYSELF
Young and foolish (2)
Au trecut două luni de când am pășit pe pământul regatului că eu tot fără job eram. Nu era chiar așa ușor cum îmi imaginam că va fi când plecasem de acasă. Fiindcă locuiam într-un oraș micuț din nordul Angliei, oamenii erau destul de reticenți să te ajute, iar cu toții cunoaștem părerea englezilor față de străini. Să mă scuzați, dacă vă numărați și dumneavoastră printre ei, dar ca muncitor prin abatoarele de carne nu voiam să pun piciorul. Nu mă ține stomacul, plus că este o muncă fizică destul de grea. Menționez asta pentru că majoritatea străinilor (mai ales cei care nu stăpânesc bine limba engleză) încep cu munca de jos.
Iluzia de a-mi găsi un job repede și pe placul meu, mi se spulbera văzând cu ochii, iar faptul că mă credeam mai brează decât alții doar pentru simplu fapt că știam engleza la un nivel profi, nu m-a ajutat deloc. Fiind naivă și încrezătoare, credeam că viața e mai ușoară de-atât și că joburile vor fi din belșug, încât eu să am de ales.
Până într-o zi când am hotărât că nu mai merge așa. Am pus mâna pe vraful de CV-uri printate și am ieșit din casă cu gândul să nu mă întorc acasă fără job. Plănuiam să intru în fiecare magazin, în fiecare agenție de muncă, și să întreb dacă nu au joburi disponibile. Norocul meu a fost să ajung în mall și acolo să văd pe mai multe vitrine anunțuri cu ”We’re hiring”. Într-unul din ele am primit o zi de probă, și am fost cea mai fericită. M-am dus acasă bucuroasă că cineva mi-a dat o șansă. Iar eu am înșfăcat-o. Magazinul de haine era deținut de către un pakistanez, născut în Kenya și crescut în Anglia. Vorbea o engleză impecabilă, fără accent și a fost foarte supportive cu mine pe tot parcursul anului în care am lucrat acolo.
Spre nefericirea mea, mall-ul a mărit prețul chiriei magazinelor iar ăsta urma să se relocheze într-un oraș la vreo 50 km depărtare, deoarece era prea scump pentru ei. There goes my first job. Fusese o experiență faină, colegi de treabă, de bani eram mulțumită, la fel și de orarul de lucru de la 9 la 5. Da, în orașul în care locuiam, cam toate se închideau la 5-6 dupa-amiaza, mai rămâneau doar pub-urile și restaurantele deschise până târziu.
La o lună distanță am reușit să merg la un interviu pentru un job într-o agenție de recrutare. Acolo toți erau englezi, dar spre surprinderea mea, m-au primit deschiși și ne-am înțeles bine. Au fost 7 luni de muncă intensă, deoarece agenția furniza angajați pentru o fabrică de carne și mezeluri, birourile fiind la fața locului. Toți angajații agenției trebuiau supravegheați și primiți în schimburile de lucru, care erau 3. Eu lucram doar de de la 6 la 14-15 dupa-amiaza sau de la 10 la 19-20 seara. Dar naveta și stresul de acolo erau destule cât și pentru un schimb de noapte.
Ca o paranteză, viața din UK mi s-a potrivit ca o mănușă. Oamenii sunt ca peste tot, dai și scursuri, dar și de oameni ca lumea. Aș fi ipocrită să zic că am avut parte de discriminare directă. De obicei lumea se purta frumos cu tine, iar dacă comentau ceva probabil o făceau pe la spatele meu, așa că nu am știut niciodată. Imigranții polonezi și portughezi sunt și ei foarte cumsecade, sau cel puțin am avut eu norocul să dau peste oameni de genul ăsta. Iar dpdv al culturii, istoriei, arhitecturii, puzderiei de magazine vintage și produselor care la noi apar cu un an întârziere, e de vis. Eu, iubitoarea de literatură engleză, ajunsesem în sfârșit în paradisul văzut în cărți și filme.
Au avut loc schimbări în viața mea personală pe parcursul acestor 2 ani cât am locuit în Marea Britanie, iar în cele din urmă am zis că vreau acasă. Am împachetat visuri, haine, cărți, amintiri și tot ce mai strânsesem eu pe-acolo și m-am repatriat. Am crezut și încă cred că am făcut alegerea potrivită. Am decis că vreau la Cluj, și așa m-am mutat în orașul de pe Someș.
Keep on eye on the next article of the series! Muah!
Iluzia de a-mi găsi un job repede și pe placul meu, mi se spulbera văzând cu ochii, iar faptul că mă credeam mai brează decât alții doar pentru simplu fapt că știam engleza la un nivel profi, nu m-a ajutat deloc. Fiind naivă și încrezătoare, credeam că viața e mai ușoară de-atât și că joburile vor fi din belșug, încât eu să am de ales.
Până într-o zi când am hotărât că nu mai merge așa. Am pus mâna pe vraful de CV-uri printate și am ieșit din casă cu gândul să nu mă întorc acasă fără job. Plănuiam să intru în fiecare magazin, în fiecare agenție de muncă, și să întreb dacă nu au joburi disponibile. Norocul meu a fost să ajung în mall și acolo să văd pe mai multe vitrine anunțuri cu ”We’re hiring”. Într-unul din ele am primit o zi de probă, și am fost cea mai fericită. M-am dus acasă bucuroasă că cineva mi-a dat o șansă. Iar eu am înșfăcat-o. Magazinul de haine era deținut de către un pakistanez, născut în Kenya și crescut în Anglia. Vorbea o engleză impecabilă, fără accent și a fost foarte supportive cu mine pe tot parcursul anului în care am lucrat acolo.
Spre nefericirea mea, mall-ul a mărit prețul chiriei magazinelor iar ăsta urma să se relocheze într-un oraș la vreo 50 km depărtare, deoarece era prea scump pentru ei. There goes my first job. Fusese o experiență faină, colegi de treabă, de bani eram mulțumită, la fel și de orarul de lucru de la 9 la 5. Da, în orașul în care locuiam, cam toate se închideau la 5-6 dupa-amiaza, mai rămâneau doar pub-urile și restaurantele deschise până târziu.
La o lună distanță am reușit să merg la un interviu pentru un job într-o agenție de recrutare. Acolo toți erau englezi, dar spre surprinderea mea, m-au primit deschiși și ne-am înțeles bine. Au fost 7 luni de muncă intensă, deoarece agenția furniza angajați pentru o fabrică de carne și mezeluri, birourile fiind la fața locului. Toți angajații agenției trebuiau supravegheați și primiți în schimburile de lucru, care erau 3. Eu lucram doar de de la 6 la 14-15 dupa-amiaza sau de la 10 la 19-20 seara. Dar naveta și stresul de acolo erau destule cât și pentru un schimb de noapte.
Ca o paranteză, viața din UK mi s-a potrivit ca o mănușă. Oamenii sunt ca peste tot, dai și scursuri, dar și de oameni ca lumea. Aș fi ipocrită să zic că am avut parte de discriminare directă. De obicei lumea se purta frumos cu tine, iar dacă comentau ceva probabil o făceau pe la spatele meu, așa că nu am știut niciodată. Imigranții polonezi și portughezi sunt și ei foarte cumsecade, sau cel puțin am avut eu norocul să dau peste oameni de genul ăsta. Iar dpdv al culturii, istoriei, arhitecturii, puzderiei de magazine vintage și produselor care la noi apar cu un an întârziere, e de vis. Eu, iubitoarea de literatură engleză, ajunsesem în sfârșit în paradisul văzut în cărți și filme.
Au avut loc schimbări în viața mea personală pe parcursul acestor 2 ani cât am locuit în Marea Britanie, iar în cele din urmă am zis că vreau acasă. Am împachetat visuri, haine, cărți, amintiri și tot ce mai strânsesem eu pe-acolo și m-am repatriat. Am crezut și încă cred că am făcut alegerea potrivită. Am decis că vreau la Cluj, și așa m-am mutat în orașul de pe Someș.
Keep on eye on the next article of the series! Muah!
Author
Hello, world! Childish and stubborn, I'm not your usual cup of tea. Oh, and once you know me, I'll introduce you to my other personalities as well. Don't worry, they're friendly and very chatty, unless you're a schmuck!
